SABBATH DAY

Originea

Sabatul a fost instituit în Eden înainte de apariția 

păcatului, onorat de Dumnezeu, pus deoparte prin 

hotărâre divină și dat omenirii ca memorial perpetuu 

al unei creații finalizate. A fost bazat pe faptul 

că Dumnezeu Însuși S-a odihnit de creația Sa, a 

binecuvântat Sabatul, l-a sfințit și l-a pus 

deoparte pentru om (Geneza 2:1-3; Marcu 2:27).

Dovezi Biblice cu Privire la Sabat...

Scopul

Sabatul nu a fost inițial dat doar pentru a da
odihnă după epuizarea muncilor din primele șase zile
ale săptămânii, ci a fost oferit pentru adorare.
Dar, după căderea omului, pe lângă faptul că a
oferit odihna fizică necesară, a fost semnul de
ascultare față de Creator (Exod 31:13, Ezechiel
20:12.20).

Sabatul în Legea Morală

La Sinai, Sabatul zilei a șaptea săptămânale a fost
reafirmat (Exod 20:8-11; 31:16, 17). Atunci Dumnezeu
i-a dat poporului său un sistem de închinare
organizat. Acest precept al Sabatului a fost pus în
mijlocul Legii Morale (Cele Zece Porunci).

Sabatul în Legea Ceremonială

La Sinai au mai fost introduse anumite sărbători
anuale, sau Sabate ceremoniale, care se încadrează
în anumite zile ale lunii și care au legătură cu
serviciile ceremoniale mozaice.

Hristos și Sabatul

Așadar, Sabatul a fost stabilit în Eden, a fost
ținut de patriarhi, profeți și oameni al lui
Dumnezeu de-a lungul veacurilor întunecate de
păgânism. Când Hristos a venit, El de asemenea, a
văzut Sabatul ca fiind ziua a șaptea. (Marcu 6:2;
Luca 4:16, 31). El a fost „Domn și al Sabatului”
(Marcu 2:28).
Ziua intâi a săptămânii în Noul Testament
Textele din Noul Testament în care este menționată
în mod special prima zi săptămânii sunt: Matei 28:1;
Marcu 16:1, 2:9; Luca 24:1; Ioan 20:1,19; Faptele
Apostolilor 20:7-8; 1 Corinteni 16:1-2. În vederea
susținerii respectării zilei de duminică sau în
vederea susținerii transferului de la Sabatul zilei
a șaptea la prima zi a săptămânii, aceste texte nu
fac nicio aluzie.

Sabatul și Duminica Învierii

Sabatul zilei a șaptea a fost ținut de către urmașii
lui Hristos secole de-a rândul. Dar pe lângă Sabat,
s-a observat o creștere a respectului acordat, a
ceea ce era cunoscută ca sărbătoarea Învierii,
celebrată în prima zi a săptămânii. Aceasta a fost
celebrată cel puțin, de la începutul secolului al
doilea.  Prima celebrare relatată istoric a fost
la Roma . Astfel aceste două tipuri de sărbători
– Sabatul și „sărbătoarea învierii” – au străbătut
istoria creștinismului în paralel, până astăzi.
Biserica creștină a secolului al IV-lea, la
Conciliul de la Laodiceea , anatemiza pe cei care
continuau „să iudaizeze” sau să se odihnească în cea
de-a șaptea zi a săptămânii și a hotărât obiceiul de
a se închina în Duminica Învierii, în locul
Sabatului . Datina eclesiastică a fost impusă
pentru prima dată de către conciliul bisericesc.









Sabatul în bisericile creștine

Adventiștii de ziua a șaptea cred că această
practică a fost prezisă în profeția biblică din
Daniel 7:25. Astfel Biserica Romei a început să
păzească Duminica, în continuare, Duminica fiind
păstrată ca zi de închinare, înainte, în timpul și
după Reforma protestantă, în secolul al XVI-lea. În
acest timp Sabatul a continuat să fie ținut, de
câțiva oameni, în unele părți ale Europei și nu
numai.
Redeșteptarea Sabatului zilei a șaptea, ca zi de
închinare, a fost înfăptuită de către baptiștii de
ziua a șaptea din Marea Britanie și America de Nord.
Adventiștii de ziua a șaptea au adoptat Sabatul
zilei a șaptea prin anii 1845 -1846, în America de
Nord. Adventiștii de ziua a șaptea mai cred că
restaurarea Sabatului este indicată de profeția
biblică în Apocalipsa 14: 9-12. și că acest act de
păzire a Sabatului este un test al loialității față
de Hristos ca și Creator și Mântuitor. Ei nu se
bazează pe păzirea Sabatului ca mijloc de mântuire,
sau ca pe un merit câștigat înaintea lui Dumnezeu